Pentru dreptate și adevăr!

Alungat din Palatul cu Cucuvea și retras în carapacea sa de filozof, Pleșu a tot sperat până în ultima clipă să fie rechemat la datorie

CORNEL IVANCIUC

Viața lui Pleșu a curs pompos în spatele unui berbec puternic, mai marele zilei îl cheamă. Berbecul a zdrobit zidurile epocii și l-a purtat după el triumfal în enclavele etanșeizate pentru profani ale uniunii studenților comuniști, național-comunismului, ceaușimului, frontului salvării naționale, democraților, țărăniștilor, liberalilor și popularilor. 

Grație sacrificiului de sine al berbecului, care și-a spart capul spulberând ziduri și porți, Pleșu a fost rând pe rând, secretar al Uniunii Asociațiilor Studențior Comuniști din România al alumnilor la arte plastice, șef al Biroului Organizației de Bază al Partidului Comunist Român pe Facultatea de Arte, ministrul Culturii, ministrul Afacerilor Externe, membru în Colegiul Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității cu rang de secretar de stat, consilier prezidențial la Departamentul Relații Internaționale al Adminisrației Prezidențiale.

Când s-a întâmplat să-l supere și acesta să-l ia în coarne și să-l azvârle afară din împărăția sa, Pleșu s-a dus de două ori cu sărumâna la berbec, smiorcăindu-se că a intrat în Partidul Comunist Român la vârsta de 19 ani din convingere, mediu în care, s-a străduit, în ciuda unei sănătăți precare, care îl obliga să stea, de câțiva ani, sub constantă supraveghere medicală, să facă totul pentru a fi la înălțimea exigențelor epocii berbecului, ale politicii sale mărețe din ultimii ani. A știut să-și plece spinarea până la pământ și să-l roage pe berbec să-l ierte pentru deviaționism: am avut, stimate Tovarășe Berbec General, într-adevar ghinionul de a participa cu doi ani în urmă, la o conferință pe tema “meditației transcendentale”. Cât despre chestionarul pe care l-am completat, Tovarășe Berbec General, acesta nu cuprindea niciun angajament de nuanță politică sau religioasă, care să contrazică adeziunile mele reale la statutul PCR, la Constituția țării și la doctrina Domniei Voastre, de cel mai iubit berbec al poporului. Rănit sufletește de spulberarea, într-o clipă, a atâtor ani de eforturi entuziaste și de anularea tuturor proiectelor mele viitoare (ministru de două ori, secretar de stat, consilier prezidențial și ce-o mai urma, cât și adulator pe viață al Domniei Voastre) apelez, Tovarășe Berbec General, la dreapta dumneavoastră judecată, rugându-vă să dispuneți rediscutarea cazului meu, în datele lui obiective.

Începând de atunci, Pleșu nu s-a mai supărat niciodată pe berbecul-matroz, chiar și atunci când acesta l-a băgat în mă-sa, la cinci dimineața, îmbrăcat în maieu și izmene de bumbac, cu capul scos prin ușa budoarului divinei miorițe din Pleșcoi. Pleșu a înțeles că nu mai este dorit în augustul staul al berbecului-matroz și s-a retras în carapacea lui filosofică, de sub care a îndrăznit să clănțăne o singură dată împotriva coarnelor sale, insinuând că altădată berbecul avea curaj să intre într-o mulțime, ceea ce azi nu mai este cazul, din cauza impopularității sale. “Văd că domnul Pleșu a făcut o preocupare aproape zilnică legată de mine”, a tunat berbecul. “Nu aș vrea să spun public lucruri care să nu-i placă domnului Pleșu despre cum l-am văzut eu ca și consilier. Îl invit la decență. Este ultimul apel pe care îl mai fac la Andrei Pleșu”.

Pleșu s-a făcut preș în fața berbecului, ca odinioară când îl ruga cu lacrimi fierbinți să-l reprimească în împărăția PCR din care fusese alungat. S-a întâmplat ca în ultimele zile, două gâște cu dinți și măsele de oțel să-l amenințe pe berbec, iar acesta să cadă bolnav la pat, mistuit de spaime oranj și năluciri violete. În general, gâștele au obiceiuri proaste, orice s-ar crede despre ele. Cârâie când barbarii pătrund în cetate în nopțile întunecoase, nu pentru că le-ar da afară din casă spiritul civic, ci pentru că barbarii le regulează în dosul capitoliului, după care le mănâncă ficații. Un berbec speriat încetează să mai sufere, dacă este lins sub burtă de adulatori și lăudat în gura mare pentru isprăvile sale reale sau născocite. Precaut, Pleșu și-a făcut loc la coadă, la lins berbecul sub burtă, printre liiceni și cărtărești, așteptând la rând să-l voteze de două ori pe următorul berbec și să se asigure că acesta a auzit mesajul legat de opțiunile sale electorale.

Ultimul berbec, cel de tinichea, e dus mai tot timpul de la locul de muncă, paște plăceri interzise muritorilor de rând pe plaiuri străine, hakuna matata e doar una dintre ele. Pleșu nu mai are răbdare să treacă neobservat, anii primului mandat se scurg ca sloiuri reci pe valuri, se așterne pe scris, sunt epistole nedisimulate adresate celui dintâi berbec al țării: “Încep cu preşedinţia”, scrie Pleșu cu î din i și continuă: “Ştim: dl. Iohannis nu e genul guraliv. Într-un fel, am contat pe asta cînd l-am votat, după ani întregi de verbalizare torenţială, de promptitudine zgomotoasă, de discurs supra-abundent”. Oare l-a auzit? Știe că Pleșu vorbește germana la perfecție? A aflat că este Doctor honoris causa al Universității “Albert Ludwig” din Freiburg (2000) și al Universității „Humboldt” din Berlin (2001)? I-a șoptit cineva că este Commandeur des Ordre des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’honneur? Vai, timpul trece și cineva trebuie neapărat să-i comunice berbecului toate acestea și cine o poate face mai bine decât un filozof în carne și oase?

Continuă să scrie febril: “Înţeleg că anumite lucruri nu se pot spune detaliat, în gura mare. Dar oamenii politici ştiu foarte bine să spună cîte ceva nespunînd tot, să sugereze, să ambaleze convenabil inavuabilul, să „desecretizeze” păstrînd secretul… (…)  Lumea vrea, totuşi, să ştie ce şi cum gîndeşte primul om al ţării, cum cîntăreşte o situaţie sau alta, cum înţelege să-şi exercite „pas cu pas” funcţia”.

Pentru că nu se întâmplă nimic și nu e băgat în seamă, intră în panică. Continuă să scrie febril despre berbec, eseurile lui sunt scrisori tot mai disperate pe care i le pune direct sub ochi, să vadă, să cunoască, să audă că Pleșu este viu, că e gata să își servească țara, să îl slujească pe berbec: “Nu regret deloc că l-am votat, dar, uneori, mi se pare cam laconic, uşor absent, prizonier al unei retorici previzibile. N-am fost de acord cînd, de la Cotroceni, a coborît în stradă pentru a susţine o manifestaţie, oricît de legitimă. Nu era rolul lui.

Pe de altă parte, ştiu, ”nimeni nu e prefect”. Iar dacă e să fac comparaţii, prefer să asum ”defectele” dlui preşedinte, decît să mă bizui pe ”calităţile” celorlalţi politicieni autohtoni. Ba, de la o vreme, am sentimentul că, în zbînţuiala generală, prezenţa cuiva de croiala dlui Iohannis e un beneficiu, o şansă de normalizare”.

Pauză. Berbecul e plecat în lume cu hakuna matata. Putea și el, ditamai Pleșu, să fie cu el. De ce istoria este atât de abjectă? Îi tremură mâinile. Se așterne iarăși pe scris, la asta se pricepe cel mai bine, nu mai are nimic de pierdut. Timpul așteptării s-a isprăvit: “Iohannis mută steaguri… La sfîrşitul ultimului summit UE, a ţinut o conferinţă de presă şi, pentru că, între el şi interlocutori, era un steag, l-a mutat cîţiva centimetri mai la dreapta, ca să vadă şi să fie văzut de ziarişti. Scandal internaţional! (…).
Ca să diminuez eforturile, uşor anticipabile, ale unor cititori, mă grăbesc să spun (deşi n-o să conving pe nimeni…) că nu vreau să-l adaug pe actualul preşedinte la interminabila listă a ”pupincurismelor” mele. Nu mai aspir la vreun rol politic, nu vreau privilegii (pe care se pare că le colecţionez de decenii, fără să ştiu, totuşi, în ce constau). Iar dl Iohannis nu e genul meu”.

Da, nici Pleșu, sfetnicul de serviciu al cauzei generale a tuturor timpurilor n-a fost genul berbecului de tinichea. Orice psihanalist, oricât de naiv și nepriceput ar fi, ar zice că gura păcătorului adevăr grăit-a, că Pleșu tocmai aici bătea șaua, că aspiră din nou la un rol politic. Interminabila listă de pupincurisme a fost luată din nefericire în coarne de berbecul de tinichea și azvârlită cât colo pe botul unei limuzine de protocol parcată regulamentar. Știe, oare, Pleșu, care a fost ghinionul lui maxim? Tocmai că este Doctor honoris causa al Universității “Albert Ludwig” din Freiburg și al Universității “Humboldt” din Berlin. Or un berbece de tinichea, prost, închipuit și fudul, care pe deasupra vorbește nemțește ca o cizmă scâlciată, ia doctoratele în Germania ca pe o înjurătură personală de mamă.